Aberaţie marca Timişoara

Banda specială pentru taxi şi bus dintre Calea Şagului colţ cu Ana Ipătescu şi Podul Traian, de după Piaţa Maria.

Pe lângă faptul că ideea alocării unei benzi speciale pentru transportul în comun nu este fezabilă decât pe arterele cu cel puţin trei benzi pe sens, rămânând alocate autovehiculelor minim două benzi, modificarea de faţă nici măcar nu fluidizează circulaţia autobuzului sau a taxiurilor din cel puţin doua motive cât se poate de evidente. Primul ar fi că înainte cu vreo 50-100 de metri de intersecţii sau sensuri giratorii, banda specială se termină, lăsând dreptul de circulaţie pe prima bandă tuturor vehiculelor. Acum vin eu şi mă întreb: problema blocajelor în trafic apare în linie dreaptă pe drumul cu prioritate sau cumva tocmai în intersecţiile despre care vorbeam mai sus. Până la urmă, cu această bandă sau fără ea, oricum mijloacele de transport în comun vor aştepta în intersecţie după exact acelaşi număr de maşini.

Al doilea motiv pentru care banda specială nu va avea finalitatea dorită este acela că străzile despre care acum vorbim sunt intersectate de foarte multe drumuri secundare. Spre exemplu, doar de la intersecţia Şagului cu Rebreanu până la noul sens giratoriu de pe Iuliu Maniu adică pe o distanţă de nici mai mult nici mai puţin de 680 metri, banda specială este intersectată de patru drumuri secundare, intersecţii în care, după cum era şi normal, banda este întreruptă pentru a permite accesul vehiculelor din şi înspre respectivele străzi. Luând în calcul şi capetele segmentului analizat rezultă şase întreruperi ale benzii, a câte 50m fiecare. Deci, pe respectivul traseu avem din cei 680 m 380 m de bandă specială împărţită în cinci tronsoane.

Şi, colac peste pupăză, marcajul stradal creează confuzie, putând sugera prioritate pentru vehiculele ce întretaie banda specială părăsind sau intrând de pe / pe Calea Şagului. Asta deoarece marcajul pleacă fluent de pe mijlocul drumului barând pur şi simplu traiectoria autobuzelor şi a bicicletelor. Eu unul cred că prioritatea este exact inversă.

Nu mai amintesc acum de locurile de parcare de după bandă, de spaţiul insuficient alocat autobuzelor şi mai ales de plantarea anapoda a benzii de biciclete între banda de autobuz şi parcare, fapt ce sunt sigur va atrage nenumărate incidente neplăcute în care vor fi implicaţi bicicliştii acroşaţi fie de maşini ce intră/ies din parcare, fie de autobuze. Subiectul a fost destul dezbătut în presa locală şi nu doresc să repet. Am citit despre proiectul înfiinţării respectivei amenajări prin primăvară, totuşi eram aproape convins că cei în măsură, recte onor comisia de circulaţie a municipiului, va realiza dimensiunea aberaţiei înainte de a o pune în practică. Se pare că din păcate m-am înşelat.

Închei cu convingerea că nou înfiinţata bandă pentru transportul în comun va avea sfârşitul benzii ce începea la Liceul de Muzică şi se sfârşea la Casa Tineretului, înfiinţată în 2003 cu ocazia redistribuirii fluxurilor pe sensurile unice Cluj- Aleea Ripensia, respectând deja demonstrata idee a edililor de „mai bine a face ceva prost decât a nu face nimic„.

Post Scriptum: nu ştiu de ce, dar în Google Reader se pare că nu apare corect formatat textul. Scuze!

Dupa Plai

Am fost şi eu în weekend la Plai, invitat fiind.

Ţinând cont că: mulţi colegi bloggeri au fost şi ei acolo, au scris deja destul de mult despre eveniment, că cititorii sunt într-o semnificativă proporţie aceiaşi, şi că cele mai multe din părerile mele despre festival coincid cu ale lor, consider că nu are rost să mă repet povestind prea multe despre „Plai”.

Ce mi-ar plăcea totuşi să subliniez:

• Buna organizare, cei din echipă fiind persoane tinere care mi-au lăsat impresia pe tot parcursul festivalului că tot ce fac, fac cu foarte multă plăcere. Rar întâlnit.
• Lipsa cefelor late grase  în maieuri şi a manelelor acestora , specificul festivalului neatrăgându-i nici pe ei nici pe ale lor nelipsite boxe răcnitoare din maşini.
• Civilizaţia de care au dat dovadă participanţii la festival. Cu toate că berea şi alcoolul au curs din belşug nu am observat incidente neplăcute.

Din păcate am participat la festival doar Vineri şi Sâmbătă, şi atunci doar parţial ; i-am prins Vineri pe SAINKHO NAMTCHYLAK , FARFARELLO şi Sâmbătă pe KALOOME, THE SHIN şi DOBET GNAHORE. Mi-au plăcut mult, în ordinea preferinţei: Sainkho , Dobet Gnahore şi Kaloome.

Totodată, acolo am avut plăcerea de a-i întâlni pentru prima dată pe mulţi dintre bloggerii timişoreni.

Per ansamblu, festivalul mi-a lăsat o impresie plăcută, şi sper ca în viitor să pierd cât mai puţine ediţii.

Plai !

M-am întors!

După o destul de lungă dar binemeritată vacanţă, insoţită implicit de o absenţă la fel de lungă de scris pe blog, m-am întors.

Şi la intoarcere am găsit o plăcută surpriză: o invitaţie la Plai cel care „s-a dorit a fi un alt gen de festival. Unul care să nu se bazeze doar pe muzică pentru a atrage publicul spectator ci să ofere şi altceva” după cum spun însăşi organizatorii săi.

Aflat la cea de-a patra ediţie, festivalul nu mai are nevoie de nicio altă prezentare, fiind arhicunoscut în oraş. Ce mai e de spus e doar programul, şi anume: Vineri, Sâmbătă şi Duminică. Restul detaliilor le gasiţi pe situl lor: www.plai.ro

Aşa că sper să ne vedem acolo !

Later edit: care mai mergeţi poate mă anunţaţi şi pe mine, poate mergem în formaţie mai extinsă.

Din nou de bine !

Astăzi trecând cu maşina prin faţa hotelului Continental atenţia mi-a fost atrasă de lipsa taxiurilor parcate de obicei cu o maximă nesimţire pe trotuarul alăturat. Cum aşa ceva îmi părea imposibil a se întâmpla într-o zi de joi la ora 14 adică în plină oră de vârf am zis că trebuie să descopăr cauza, bunul simţ al taximetriştilor fiind ceva la care nu puteam spera.

Într-adevăr nu aceasta era cauza: cu o întârziere de câţiva ani primăria s-a sesizat şi a montat stâlpi metalici care să împiedice accesul autovehiculelor pe trotuar, ceea ce e de felicitat: în fond mai bine mai târziu decât niciodată. Pe lângă aceştia, în urmă cu vreo două trei săptămâni au fost montate indicatoare ce aveau drept scop reglementarea staţionării taxiurilor în respectiva staţie şi anume era permisă staţionarea a maxim 5 vehicule simultan în staţie iar parcarea era permisă doar paralel cu bordura. Făcând abstracţie de „deosebitul” simţ al umorului şi inteligenţă de care a dat dovadă unul din reprezentanţii breslei luate azi în discuţie care a mâzgălit un „unu” înaintea cifrei 5, situaţie remediată totuşi de cei abilitaţi în timp acceptabil, record chiar aş putea zice, se pare că cei mai mulţi domni taximetrişti au lipsit în clasa întâi tocmai la lecţia la care se învăţa cifra „cinci”. Astfel constrânşi  aceştia şi-au mutat doar poziţia roiului în care mustesc de pe trotuarul acum blocat de gardienii metalici, înspre ieşirea din parcarea hotelului Continental şi trotuarul din faţa casinoului. Ce să-i faci, greu cu cifrele astea că doar ” e multe, e zece de toate”.

Rog concluzia a nu se generaliza. Vorbeam doar de acei membri ai breslei care au această atitudine în respectiva sau în celelalte staţii taxi semnalizate corespunzător. Şi asta fără a lua în discuţie atitudinea acestora în trafic vis-a-vis de ceilalţi participanţi.

Vă place, nu? …

… o clădire istorică la ferestrele căreia găsim aparatele de aer condiţionat.

Menţionez că, în cazul de faţă nu poate fi vorba despre o montare autorizată, neeliberându-se autorizaţie pentru montarea aparatelor de aer condiţionat pe clădiri istorice.

Mai mult decât atât, pentru orice modificare adusă faţadelor clădirilor istorice, inclusiv reparaţii, este nevoie de o autorizaţie specială emisă de Ministerul Culturii.

Păcat, chiar arată hidos aparatele montate pe respectiva clădire, cu atât mai mult cu cât există întotdeauna soluţia aparatelor de climatizare portabile, care nu afectează deloc arhitectura clădirii.

Putem doar spera ca aceste cazuri, care încă sunt izolate să nu devină o generalitate, amenzile din partea primăriei probabil lipsind, şi chiar daca acestea ar exista ele sunt într-un cuantum mult prea redus.

Post scriptum: dacă cumva vă întrebaţi, este necesară autorizaţie de la primărie pentru montarea acestor aparate pe orice clădire, inclusiv la bloc, aşa cum de altfel, în teorie e necesară şi pentru închiderea balcoanelor sau înlocuirea ferestrelor vechi cu unele de tip termopan.

Picătura de istorie

Primul spital din Timişoara a fost construit în 1735, împreună cu o biserică, ambele fiind ridicate din iniţiativa Ordinului Fratilor Mizericordieni .

Locul construcţiilor este actualul aşezământ al Spitalului de Oftalmologie. Datorită distrugerilor din timpul revoluţiei de la 1848, spitalul şi biserica nu mai păstrează forma iniţială, fiind reconstruite în 1851.

Transportul metropolitan

Sau cum poţi distruge o idee excelentă prin nişte detalii …

Introducerea sistemului de transport metropolitan şi conectarea localităţilor periurbane a venit ca o evoluţie firească a migrării populaţiei din oraş în case din satele şi comunele ce mărginesc oraşul, precum şi a atragerii locuitorilor respectivelor comune în locuri de muncă din Timişoara. Astfel, introducerea sistemului metropolitan de transport devenise o necesitate.

Totuşi inaugurarea sistemului de transport metropolitan trebuia să se concretizeze prin simpla expandare a reţelei de transport local, şi nu prin creearea a două reţele separate de transport, aşa cum s-a întâmplat la noi din cauza unui detaliu, care a dat peste cap întregul plan : modalitatea de taxare. În cazul transportului metropolitan Timişorean întâlnim doua tipuri de abonamente: abonamentul local şi abonamentul metropolitan, abonamente care nu se intersectează, aşa cum ar fi fost normal. Consider că era firesc să existe şi un abonament care să includă atât transportul metropolitan cât şi pe cel urban, în genul abonamentului cu două zone din Germania , realizând astfel conectarea reţelelor de transport în comun. Eventual, daca totuşi din motive necunoscute mie, ar fi fost imperios necesar modul de taxare actual, măcar liniile periurbane să fi avut capătul de linie din oraş în zone centrale, şi cu multe staţii pe traseu. Avem exemplul liniei M22 care leagă Moşniţele şi Urseniul de staţia Banatim. Greu de crezut că acolo ar fi destinaţia finală a multora dintre călători, aceştia având nevoie de încă un abonament pentru cel puţin încă o linie de transport.

În modul în care este gândit sistemul actual de taxare, pentru utilizatori nu există nici un beneficiu în folosirea liniilor metropolitane versus o linie a unui eventual operator privat, fiind nevoie de două abonamente: unul care să-i aducă în oraş şi altul care să-i transporte în oraş până la destinaţie. Sunt deacord că extinderea reţelei de trasnport costă, şi că nu ar fi corect ca acest cost să fie suportat de locuitorii din oraş prin creşterea preţului biletului, de aceea susţin tarifarea pe zone, totuşi consider ca fiind inacceptabil modul actual de taxare.

Până una alta, ideea este bună, rămân detaliile de corectat, şi bineînţeles e necesar ca iniţiativa să continue prin înglobarea celorlalte comune periurbane, precum şi prin extinderea liniilor actuale de tramvai. Metropola deja se conturează, dacă ne uităm în mai toate localităţile din jur au apărut cartiere destul de mari de case nou construite care cu siguranţă deservesc oraşul, mai rămâne doar de organizat infrastructura care să ducă la înglobarea lor în oraş, vezi exemplul Freidorfului sau Mehalei.

Picătura de istorie

Ştiaţi că Timişoara a fost pentru un timp capitala Ungariei ?

După moartea ultimului rege al Dinastiei Arpad (1301), au urmat la tron regi din dinastia franceză a  angevinilor, primul lor reprezentant fiind Carol Robert de Anjou. Nobilimea maghiară fiind fidelă vechii dinastii a reacţionat ostil la schimbarea dinastiei regale, creeînd la Buda un climat neprielnic, neprietenos pentru noul rege. Sesizând aceasta, Carol Robert a ordonat construirea celor necesare instalării curţii şi a dregătoriilor la Timişoara. În opt ani, meşterii italieni au finalizat construcţia Palatului Regal, îmbunătăţesc fortificaţiile iar în oraş sunt aduşi soldaţi şi se instalează negustori.

Începând cu 1316 Carol Robert îşi mută reşedinţa, şi implicit mută capitala Ungariei la Timişoara. Oraşul rămâne capitală până în 1325, când regele işi mută domiciliul la Visegrad, iar mai apoi din nou la Buda.

Astfel a început evoluţia Timişoarei dintr-o localitate sărăcăcioasă un adevărat oraş , o capitală a unui important Regat al vremii.

Carol Robert de Anjou ne este mai cunoscut noua datorita implicării lui în vestita bătălie de la Posada de la 1330 împotriva voievodului Valahiei,  Basarab campanie ce s-a sfârşit printr-un memorabil eşec al Regelui Ungariei.

La trompetist

În 1747, Anton Seltman pune piatra de temelie a clădirii ce va deveni cu timpul cel mai vestit loc de popas din istoria Timişoarei: Hanul „La Trompetist”.  Ciudatul nume este firesc ştiind că Seltman, înainte de a-şi întemeia afacerea, a fost trompet în Armata Imperială. Clădirea fostului han „La trompetist” se regăseşte în colţul de Nord Est al Pieţei Libertăţii, lângă Primăria Veche.

La data construcţiei, clădirea avea un singur etaj, cel de-al doilea fiind adăugat în 1899, şi, pe lângă hotel şi restaurant, clădirea mai găzduia sediul poştalionului ce asigura cursele regulate între Sibiu şi Viena. În timp, hanul şi-a schimbat denumirea în Hotelul Trompeta, şi a devenit rapid cel mai vestit loc de odihnă din oraş.

De-a lungul vremii, consecutiv faimei câştigate, Hotelul Trompeta a găzduit o suită impresionantă de oaspeţi însemnaţi: Împăratul Francisc I al Austriei împreună cu fiul său Carol, pe domnitorul Al. I Cuza în drumul său spre exil 7-8 martie 1866 şi pe Mihai Eminescu venit cu trupa lui Pascaly la o reprezentaţie în oraş. Hanul mai găzduia şi un vestit restaurant, devenit în timp un veritabil casino ad-hoc atât de frecventat încât s-a emis pentru a reduce amploarea jocurilor un decret guvernamental în 1783 ce interzicea jocul de cărţi după ora 10 seara în timpul săptămânii şi în zilele de sărbătoare înainte de 11 dimineaţa.

Impactul hanului asupra zonei a fost atât de important în acele vremuri, încât până în urmă cu două secole strada s-a numit „Strada Trompetei”. Simbolul Hanului, un trompetist aurit călare, poate fi văzut astăzi la Muzeul Banatului.

Picătura de istorie

Statuia Sfânta Treime , statuia care domina Piaţa Unirii, a fost ridicată în 1740 de către Johann Anton Deschan von Hannsen guvernatorul de pe atunci al ţinutului, având drept scop comemorarea marii epidemii de ciumă ce a lovit întreg continentul în anii 1738-1739, şi de a aduce mulţumiri Divinităţii după trecerea acestei epidemii. Monumentul face parte dintr-un grup impresionant de statui omoloage, răspândite pe întreg continentul în marile oraşe lovite de cea mai mare epidemie de ciumă a istoriei. În Europa întâlnim 40 de statui care comemorează epidemia : două în România (Timişoara şi Cluj), trei în Germania, 20 în Austria, 11 în Cehia, unul în Slovacia şi trei în Ungaria, toate datate în al cincilea deceniu al celui de-al XVIII-lea secol.

În imaginea de mai sus avem statuile omoloage din (de la stânga la dreapta): Cluj, Kremnica (Slovacia), Viena şi Teplice (Cehia).

În ceea ce priveşte monumentul din Timişoara, la vârful acestuia se regăseşte reprezentarea Sfintei Treimi: Sfîntul Duh, Tatăl şi Fiul, aceştia ţinând coroana cerească deasupra capului Fecioarei Maria. La baza coloanei se află statuile Sfântului Ioan de Nepomuk ocrotitorul Banatului, a regelui David şi a Sfintei Barbara ocrotitoarea minerilor. În cele trei colţuri ale soclului întâlnim reprezentările Sfântului Rochus protectorul împotriva bolilor, Sfântul Sebastian protectorul împotriva ciumei şi a Sfântului Carol Boromeu patronul dragostei.  Pe fiecare latură a soclului întâlnim câte un basorelief reprezentând cele trei mari calamităţi ce au lovit provincia în secolul al XVIII-lea: foametea, războiul şi ciuma.

În urma „marii ciume”  din 1738-1739, a şasea parte din populaţie a pierit. Timişoara a mai fost lovită de o gravă epidemie de ciumă în 1762-1763, din fericire de data aceasta de o amploare mai scăzută.