Si altfel de Poliţişti

Azi, pe la orele prânzului, în timp ce-mi mişcam cele două roţi motorizate am avut parte de o întâmplare ce mi-a facut ziua puţin mai plăcută.

În parcarea cu artizanale, de după celebrul pod (cei ce merg pe drumul de Arad mai des ştiu foarte bine despre ce este vorba) cu restricţie de 70 la oră, filtru al Poliţiei, motivul: control Rovignete. Mergeam frumos în coloană, 70 la oră, toate maşinile trase în parcare. Ajung şi eu în dreptul poliţistului, nici nu mai aştept să-mi facă semn, semnalizez dreapta şi dau să trag în parcare. Moment în care poliţistul în cauză mă salută şi-mi face semn din mână “să-i dau gaz”. Într-adevăr motociletele nu au nevoie de Rovignetă, dar am fost oricum surprins, fiind obişnuit cu o cu totul altă atitudine din partea poliţiştilor faţă de noi, “sinucigaşii inconştienţi”, “violatori de babe”,” satanişti” şi aşa şi mai departe.

Nu m-ar fi deranjat să mă oprească, nici măcar nu pierdeam cele 5 minute, m-aş fi odihnit în ele, oricum sunt obişnuit şi în consecinţă am la îndemână toate actele şi circulam mai mult decât corect, dar am fost plăcut surprins de atitudinea corectă, lipsită de idei preconcepute a poliţistului faţă de un motocilist. Din păcate, de cele mai multe ori aceste idei preconcepute sunt bine motivate, ajungându-se, cel puţin la noi, ca majoritatea motocicliştilor să fie viteji ce zboară cu multe sute de km la oră dupa câteva zile de experienţă la ghidon în cască (cazul fericit) şi şlapi ajungând adesea să se omoare pe ei şi/sau alţi nevinovaţi.

Şi aşa cum tagma motocicliştilor este judecată (pe bună dreptate de altfel, dacă nu aş face parte din ea cu siguranţă aş gândi la fel) pe seama indivizilor descrişi mai sus, aşa am avut şi eu tendinţa să apreciez componenţii “taberei adverse”, apreciere pe care am decis să o reconsider după întâmplarea de astăzi.

Dupa Plai

Am fost şi eu în weekend la Plai, invitat fiind.

Ţinând cont că: mulţi colegi bloggeri au fost şi ei acolo, au scris deja destul de mult despre eveniment, că cititorii sunt într-o semnificativă proporţie aceiaşi, şi că cele mai multe din părerile mele despre festival coincid cu ale lor, consider că nu are rost să mă repet povestind prea multe despre “Plai”.

Ce mi-ar plăcea totuşi să subliniez:

• Buna organizare, cei din echipă fiind persoane tinere care mi-au lăsat impresia pe tot parcursul festivalului că tot ce fac, fac cu foarte multă plăcere. Rar întâlnit.
• Lipsa cefelor late grase  în maieuri şi a manelelor acestora , specificul festivalului neatrăgându-i nici pe ei nici pe ale lor nelipsite boxe răcnitoare din maşini.
• Civilizaţia de care au dat dovadă participanţii la festival. Cu toate că berea şi alcoolul au curs din belşug nu am observat incidente neplăcute.

Din păcate am participat la festival doar Vineri şi Sâmbătă, şi atunci doar parţial ; i-am prins Vineri pe SAINKHO NAMTCHYLAK , FARFARELLO şi Sâmbătă pe KALOOME, THE SHIN şi DOBET GNAHORE. Mi-au plăcut mult, în ordinea preferinţei: Sainkho , Dobet Gnahore şi Kaloome.

Totodată, acolo am avut plăcerea de a-i întâlni pentru prima dată pe mulţi dintre bloggerii timişoreni.

Per ansamblu, festivalul mi-a lăsat o impresie plăcută, şi sper ca în viitor să pierd cât mai puţine ediţii.

Plai !

M-am întors!

După o destul de lungă dar binemeritată vacanţă, insoţită implicit de o absenţă la fel de lungă de scris pe blog, m-am întors.

Şi la intoarcere am găsit o plăcută surpriză: o invitaţie la Plai cel care “s-a dorit a fi un alt gen de festival. Unul care să nu se bazeze doar pe muzică pentru a atrage publicul spectator ci să ofere şi altceva” după cum spun însăşi organizatorii săi.

Aflat la cea de-a patra ediţie, festivalul nu mai are nevoie de nicio altă prezentare, fiind arhicunoscut în oraş. Ce mai e de spus e doar programul, şi anume: Vineri, Sâmbătă şi Duminică. Restul detaliilor le gasiţi pe situl lor: www.plai.ro

Aşa că sper să ne vedem acolo !

Later edit: care mai mergeţi poate mă anunţaţi şi pe mine, poate mergem în formaţie mai extinsă.

Din nou de bine !

Astăzi trecând cu maşina prin faţa hotelului Continental atenţia mi-a fost atrasă de lipsa taxiurilor parcate de obicei cu o maximă nesimţire pe trotuarul alăturat. Cum aşa ceva îmi părea imposibil a se întâmpla într-o zi de joi la ora 14 adică în plină oră de vârf am zis că trebuie să descopăr cauza, bunul simţ al taximetriştilor fiind ceva la care nu puteam spera.

Într-adevăr nu aceasta era cauza: cu o întârziere de câţiva ani primăria s-a sesizat şi a montat stâlpi metalici care să împiedice accesul autovehiculelor pe trotuar, ceea ce e de felicitat: în fond mai bine mai târziu decât niciodată. Pe lângă aceştia, în urmă cu vreo două trei săptămâni au fost montate indicatoare ce aveau drept scop reglementarea staţionării taxiurilor în respectiva staţie şi anume era permisă staţionarea a maxim 5 vehicule simultan în staţie iar parcarea era permisă doar paralel cu bordura. Făcând abstracţie de “deosebitul” simţ al umorului şi inteligenţă de care a dat dovadă unul din reprezentanţii breslei luate azi în discuţie care a mâzgălit un “unu” înaintea cifrei 5, situaţie remediată totuşi de cei abilitaţi în timp acceptabil, record chiar aş putea zice, se pare că cei mai mulţi domni taximetrişti au lipsit în clasa întâi tocmai la lecţia la care se învăţa cifra “cinci”. Astfel constrânşi  aceştia şi-au mutat doar poziţia roiului în care mustesc de pe trotuarul acum blocat de gardienii metalici, înspre ieşirea din parcarea hotelului Continental şi trotuarul din faţa casinoului. Ce să-i faci, greu cu cifrele astea că doar ” e multe, e zece de toate”.

Rog concluzia a nu se generaliza. Vorbeam doar de acei membri ai breslei care au această atitudine în respectiva sau în celelalte staţii taxi semnalizate corespunzător. Şi asta fără a lua în discuţie atitudinea acestora în trafic vis-a-vis de ceilalţi participanţi.

Taxiuri, comunitari, spitale

Acum trei posturi aminteam de problema taxiurilor şi a şoferilor care blochează accesul ambulanţelor spre unităţile de primire urgenţe de la Judeţean, Ortopedie şi Clinica de Politraumatologie. Cum spuneam că o să scriu despre asta, astăzi m-am prezentat la faţa locului pentru documentare: surpriză. Accesul spre UPU era posibil, nu erau parcate maşini care să blocheze accesul ambulanţei. M-am îndreptat spre calea de acces spre Casa Austria şi Ortopedie: din nou, totul era aproape în regulă, doar vreo două taxiuri nu respectau regulile de staţionare. Apoi am văzut şi cauza normalităţii: doi agenţi ai Poliţiei Comunitare îşi făceau datoria scriând amenzi celor doi taximetrişti aflaţi în afara regulilor.

Mai apoi am aflat că prezenţa agenţilor în perimetru va fi permanentă pe timpul zilei. Nu pot decât să felicit atitudinea Poliţiei Comunitare, atitudine care m-a lăsat pe mine făra material pentru articolul de pe blog. Nu pot să nu remarc că în acest mod, Poliţia Comunitară duce la înfăptuire un deziderat ce nu ar fi fost îndeplinit de Poliţia Rutiera probabil niciodată, şi anume asigurarea accesului ambulanţelor la cele trei unităţi de primire a urgenţelor din zonă.

O să urmăresc în zilele ce vor urma dacă întradevăr echipajul va fi permanent în zonă, fiind sigur că odată cu plecarea echipajului din zonă regullile vor fi imediat încălcate.

Îmi cer scuze pentru calitatea imaginii, aceasta fiind realizată cu telefonul mobil.

Fabric, partea a doua.

Dezvoltarea cartierului Fabric a început în 1720, la patru ani după scoaterea Timişoarei de sub ocupaţia otomană de către oştirile prinţului Eugeniu de Savoya. Cartierul a apărut ca o consecinţă directă a industrializării oraşului,  în acele vremuri găzduind majoritatea fabricilor timişorene (de unde i se trage şi numele), precum şi locuinţele muncitorilor şi meşteşugarilor. Dezvoltarea cartierului a avut loc pe ruinele fostului cartier Palanca Mare, distrus anterior aproape în totalitate de un mare incendiu. Grosso – modo, putem aprecia limitele cartierului ca fiind: la Sud Fabrica de Bere (construită odată cu cartierul, în 1718), la  Nord locul pe care astăzi se găseşte Gara de Est, în vest Uzina de apă iar în Est amplasamentul pe care se găsesc Băile Neptun.  Datorită specializării etniilor pe meşteşuguri, Fabricul a fost subdivizat în: Vlaşca Mare – reşedinţa românilor, Fabricul Vechi – locuit de sârbi, Fabricul German şi Fabricul de Nord, zona unde acum întâlnim Gara de Est, şi unde începând cu 1753 s-au stabilit şi aşa numiţii pe atunci “bănăţeni noi” – ţiganii, care din păcate ocupă şi acum respectivele locuri.

Având toate premisele necesare, în timpul guvernării contelui Florimund de Mercy, Fabricul a trecut printr-o dezvoltare fără precedent, unindu-se în doar 12 ani cu Cetatea Timişoarei, devenind dintr-un satelit, un cartier al acesteia. Dezvoltarea economică a fost posibilă datorită învecinării cu cetatea, dar în primul rând canalizarii Begheului şi transformarea sa în ceea ce cunoaştem azi drept “Canalul Bega”, canal ce străbătea cartierul prin centrul acestuia. Canalizarea realizata de contele de Mercy, pe lângă ca a ajutat la asanarea fostelor mlaştini ale Palancăi,şi, fiind navigabil în totalitate, a servit cartierului rolul de liant cu teritoriile vestice ale actualei Serbii, aflate în acele vremuri tot sub ocupaţie Habsburgică, şi mai mult, prin intermediul Tisei şi Dunării a conectat cartierul la reţeaua fluvială europeană, .

Fabrica de Bere, a cărei construcţie  a început în 1718, odată cu cartierul, este cea mai veche fabrica de acest gen de pe teritoriul acutal al României.  Clădirile ce găzduiesc astăzi fabrica sunt preponderent clădirile construite la acea dată.

Din fericire, exceptând locurile pe care a fost clădit cartierul rezidenţial Modern, în vremurile comunismului, în cea mai mare parte Fabricul încă găzduieşte clădirile acelor vremuri. O excursie în timp poate fi făcută plecând din Prinţul Turcesc, unde vei întâlni clădirile anilor de început ai cartierului: 1716-1720, trecând prin Piaţa Traian unde construcţiile aparţin anilor 1740-1760 şi avansând în timp înspre Băile Neptun sau prin Badea Cârţan înspre Gara de Est, unde clădirile aparţin jumătăţii de secol XIX.

Spre bine

Observ în acest post al unui blogger din Timişoara ceva ce-mi da speranţe, şi anume că legea se mai aplică din când în când şi în cazul lor.

Cel mai probabil nu-i va durea la buzunar, dar cu siguranţă le dă un mic semnal: se mai întâmplă din când în când (rar din păcate) ca şi ei să trebuiască să respecte regulile ori altfel să fie sancţionaţi.

E un semn bun, şi să sperăm că asemenea evenimente să intre în rutină într-un asemenea fel încât să nu mai fie un subiect pe care noi să-l afişăm pe bloguri.

Good posting Ovidiu Sîrb .

Piaţa Traian

Piaţa Traian este un loc ce-mi place.  E un loc cu o încărcătură istorică semnificanta.

Sigur, nu putem să nu fim deranjaţi de connaţionalii coloraţi ce-şi fac veacul prin clădirile istorice din zonă sau de terasa proaspăt răsărită în centrul pieţei, dar de data aceasta vom face abstracţie. Îmi place atât de mult zona încât o sa fac acest sacrificiu.

Îmi place cu atât mai mult de când a început reabilitarea clădirilor istorice. Apropos, prima clădire reabilitată de primărie în Timişoara în cadrul proiectului de reabilitare a monumentelor istorice, a fost Palatul Ciobanu, clădirea ce străjuieşte intrarea de Vest în Piaţă.

Piaţa Traian, elementul central al cartierului Fabric, a fost proiectată şi construită în anul 1740, pe vremea când Fabricul era un oraş separat de Timişoara. S-a dorit a fi o copie la scară redusă a Pieţii Unirii, un loc de desfăşurare al târgurilor şi pieţelor.

Din fericire, liniile arhitecturale magistrale s-au păstrat până astăzi, atmosfera acelor vremuri putând fi , cu eforturi minime, readusă la viaţă. Este unul dintre puţinele locuri din oraş în care mai putem întâlni vitrinele şi afişele (din păcate acestea din urma sunt pe cale de dispariţie) ale vremurilor trecute.

Reabilitarea propriu-zisă a pieţii îmi pare reuşită, ca de altfel şi reabilitarea Bisericii Ortodoxe Sârbe, a Palatului Ciobanu, şi a clădirii vis-a-vis de acesta. Îmi place cum au fost încadrate în peisaj şi aranjamentele florale şi mobilierul stradal. Aştept cu nerăbdare continuarea colaborării dintre Timişoreana si municipalitate în ceea ce priveşte reabilitarea faţadelor din piaţă, cât şi din Piaţa Unirii. Încă nici nu ne putem imagina potenţialul pieţelor de după reabilitarea faţadelor, probabil locurile ar deveni dintre cele mai atrăgătoare din ţară.

Efortul ar fi insignifiant dacă ar fi comparat cu beneficiile aduse.